Publicistul Dumitru Remencu

„Tatăl meu a fost un martir. Fiecare, însă, judecă în mod individual realităţile...”

(Spicuiri dintr-un interviu cu Sergiu Remencu, feciorul Alexandrei Remencu, directoarea Casei copilului în perioada 1929-1940)

Chişinăul, pe care se pare „ l-am cunoaşte pe de rost”, ascunde încă manuale întregi de istorie nevalorificată. Verdele oraş de pe malul Bâcului, în toate timpurile şi pentru toate generaţiile, a fost un leagăn al multor personalităţi, care îşi au rădăcinile împlântate adânc în istoria Basarabiei. Voi aminti doar câteva nume: Maria Cebotari, Meliţa Pătraşcu, Gurie Grosu, Ioan Pelivan, Pan Halippa, Sergiu Niţă, Theofil Ioncu, Dmitrie Remenco, Elena Alistar... Ideea acestei rubrici, istoria verbală sau istoria povestită, mi-a sugerat-o Tatiana Cistova, critic de artă, născută la Chişinău, actualmente stabilită în Moscova. Aflând că sediul redacţiei noastre se află pe strada Mateevici, Tatiana a exclamat „Pe linie paternă sunt rudă cu Alexe Mateevici. Mai bine să discutaţi cu tatăl meu…. El cunoaşte istoria oraşului şi a multor oameni, care au făcut istoria acestui oraş pe care eu îl iubesc atât de mult… Să-l întrebaţi pe tata despre bunica mea, Alexandra Remencu, care a fost invitată de Papa la Vatican…”. Intrigată, l-am telefonat pe domnul Sergiu Remenco, care s-a dovedit un interlocutor pe potrivă. Acest dialog nu e nici pe departe complet, o mare parte de ISTORIE despre Chişinăul interbelic a rămas în mapa mea. Cândva poate voi aduna aceste mărturii, documente de mare valoare, într-un volum de istorii verbale despre urbea noastră. O istorie povestită despre Chişinău, acea parte pe care sute de oameni o au stocată în memorie...

A.S.: - Domnule Remenco, sunteţi printre puţinii oameni care mai ţin minte Chişinăul de altădată...Eu mă gândesc la o istorie a Chişinăului povestită de cei care s-au născut aici, care au trăit pe viu  istoria...

- Ar trebui să discutaţi cu dl Ion Lisnic şi cu Boris Diacenco, primul meu instructor la tir. Am fost eminent în acest gen de sport, laureat la spartachiada urss, la două ediţii. Se mai găsesc informaţii despre familia noastră în presa din perioada interbelică. Dar şi în volumele „Basarabia necunoscută”, Enciclopedia „Femei din Moldova”. Adevărat, încă nu am reuşit să adun toată istoria familiei Remencu-Scodigor într-o carte.

- Şi fiica dvs, Tatiana, îmi mărturisea în aceste zile că are o arhivă care aşteaptă să fie valorificată.

- Probabil Tatiana ar putea să facă acest lucru. Ca să revenim la familia noastră, ar putea să vă intereseze bunicul meu, Gheorghe Scodigor, tatăl mamei, care se trăgea dintr-o generaţie de preoţi, din neam în neam au fost preoţi. Erau cunoscuți în Chişinău. Într-un ziar ebraic a fost publicat un articol despre persecuţiile evreilor, semnat de dl Marinciuc. El îşi aminteşte de bunelul meu, pentru că el atunci boteza copiii evreilor la dreapta şi la stânga. Atunci cum să vă spun populaţia la noi era diferenţiată în două grupuri mari. Un grup, vasăzică, îl alcătuiau basarabenii provinciali, şi alt grup îl numeau cel al „conchistatorilor din Vechiul Regat”. Chiar nu demult am întâlnit o bătrână, care şi-a amintit de preotul Gheorghe Scodigor...

- După ce aţi revenit din refugiul din România unde aţi învăţat, la ce liceu?

- În oraş la şcoala primară nr. 2, situată mai sus de stadionul republican, pe strada Bender. În timpul războiului a fost o bisericuță la colţ, astăzi sunt căminele Universităţii. Mai sus se găseşte o clădire. În clădirea ceea a fost şcoala nr.2. La şcoală am fost eminent, aveam nota medie de 9,33.

- În ce perioadă aţi învăţat în şcoala nr.2?

- Între 1942-43. Apoi, în anul 1943-44 am învăţat la Liceul „Haşdeu”, clădirea actualului Muzeu de Istorie. Era un liceu foarte prestigios, un concurs extraordinar pe care l-am trecut, şi după anul întâi  am plecat toţi în România.

- După ce a început războiul?

- Nu când a început războiul, am plecat în 44.

- Unde v-aţi stabilit în România?

- În Găieşti, la nord-vest de Bucureşti, la vreo 70 km, între Piteşti şi Târgovişte. Acolo am făcut clasa a doua de liceu şi examenele externe pentru clasa a treia. Fratele rămăsese în Basarabia, era înrolat în Armata Roşie.

- Fratele dvs. care rămăsese în Basarabia ocupată, cum se numea?

- Gheorghe Remenco, în cinstea bunicului.. El a fost preşedinte al Asociaţiei pentru ocrotirea monumentelor de istorie şi cultură, a fondat asociaţia. Gheorghe a fost un luptător. Multe monumente le-a readus la viaţă: conacul lui Donici, aceasta-i opera fratelui meu. A făcut multe lucruri bune. Cu bisericile, a fost un caz interesant. În timpul foametei, în 1946-47, nu ştiu cum nişte moldoveni au nimerit la Moscova, s-au dus cu gândul să se întâlnească cu Stalin. La Stalin n-au ajuns, dar cererea lor a fost transmisă dictatorului şi la Chişinău a sosit Kosîghin. Fratele meu atunci lucra la ATEM, astfel s-a aflat printre cei care întâmpinau delegaţia. Kosîghin nu a făcut un pas prin oraş, el l-a rugat pe fratele meu să-l însoţească prin republică.

- Da, mi-a mai povestit cineva despre acea vizită a lui Kosîghin. Adevărat că foametea a fost stopată ca urmare a acelei vizite?

- Să ştiţi că situaţia s-a liniştit. Când pleca, Kosîghin i-a spus fratelui „dacă se întâmplă să ai nevoie de mine, scrie-mi”. Şi au convenit cum să expedieze scrisorile, astfel ca să ajungă la demnitarul rus. S-a folosit numai o singură dată în viaţă de acea adresă. În anul 1960, după un cutremur simţitor, multe biserici au suferit deteriorări serioase. Ion Gudă a interzis categoric să se repartizeze un gram de ciment pentru restaurarea bisericilor. Categoric, nimic pentru biserici. Atunci fratele a scris o scrisoare lui Kosîghin, explicând că bisericile alcătuiesc patrimoniul nostru naţional. A primit un răspuns personal: „Nujnîie materialî, vam vîdelenî iz rezerva Soiuza”. A urmat un scandal, l-a chemat la cc, Ion Vodă cel Cumplit i-a făcut o chelfăneală... După acel caz, Gheorghe nu s-a mai ridicat din pat... Şi-au bătut joc de dânsul şi ...a decedat foarte repede. A fost ultima lui acţiune. Fratele meu a fost un mare patriot, dar regimul l-a învins, timpurile erau complicate.

- Dl Remenco, am citit undeva că Florica Niţă a susţinut-o foarte mult pe mama dvs. în activitatea Casei Copilului din Chișinău, instituţie care  era un etalon pentru întreaga Ţară în perioada interbelică. Sergiu Niţă, soţul Floricăi, era reprezentantul Basarabiei în Guvernul României. În ce grad de rudenie eraţi cu familia Niţă?

- Sergiu Niţă a fost fratele bunicii mele, pe linie maternă. Sergiu s-a băgat în politică pe la începutul secolului. Era eminent în politică, s-a învrednicit de prietenia Regelui Ferdinand! Nu oricine era onorat cu astfel de relaţii. Regele îl număra printre cei mai buni prieteni. Sergiu şi Florica Niţă m-au botezat, în cinstea unchiului m-au şi numit Sergiu. Undeva prin arhivă a dispărut certificatul de botez. Vasăzică,  nănaşul meu de botez a fost de vreo trei ori ministru al Basarabiei în  Guvernul Român, un fel de gubernator al Basarabiei. Sergiu Niţă are la activ fapte mari: a fost iniţiatorul înălţării monumentului lui Ştefan cel Mare, a organizat finanţarea, el s-a învoit, a dus tratative cu sculptorul Alexandru Plămădeală... La dezvelirea monumentului a fost prezent Regele Ferdinand, invitat personal de Sergiu şi două sau trei zile cât a stat în Basarabia a locuit în casa familiei Niţă.

- Unde era casa lui Sergiu şi Floricăi Niţă?

- Pe strada Lazo, mai sus de Ştefan cel Mare, dacă vă ridicaţi  mai sus pe partea dreaptă. N-a mai rămas casa, au dărâmat-o. Eu abia îl ţin minte,  vag. Eram mic pe atunci. Iar pe mătuşa Florica n-o ştiu deloc, pentru că ea a murit în anul naşterii mele.

-Unde v-au botezat, la ce biserică?

- M-a botezat bunicul Gheorghe, la biserica „Adormirea Maicii Domnului”, este şi azi biserica, pe str. Bulgară, partea de sus spre Mateevici, lângă Kogălniceanu. Botezul meu a avut loc în anul 1933! Bunicul meu era foarte onorat de enoriaşi, el a fost singurul preot care oficia Sfintele Liturghii în anii 1940-41. Venise sovieticii, toate bisericile au fost închise şi el avea multe neplăceri, dar slujba o făcea. Cât îl ţin minte, cât l-am cunoscut în toate faptele, eu îl consider sfânt. Desigur şi mama tot e de viţă românească, a avut educaţie aleasă în familie, în toate a fost o foarte mare patrioată. Bunica mea se numea Nadejda Niţă, sora lui Sergiu Niţă.

- Şi cum a ajuns în casa preotului Gheorghe Scodigor tatăl dvs, publicistul Dumitru Remencu?

- Tata era originar din Bolgrad. În timpul războiului a fost în armată, a avut neplăceri şi a fost nevoit s-o şteargă de acolo. Şi, vasăzică, a fugit în sus, spre Chişinău. De ce? Pentru că aici avea cunoscuţi. Familia era înrudită cu Mateevici, mai erau încă nişte rude în Orhei. El fugise din Bolgrad şi avea nevoie de acte. Atunci era foarte strict, era ofiţer rus, a fost în război. Tata era cam stângaci, roşiatic. Sergiu Niţă a organizat formarea actelor. În acea perioadă el s-a dus la bunelul meu, care era paroh la biserica din Cioreşti. Toţi l-au susţinut şi ajutat. Şi...în semn de mulţumire ...i-a luat fiica din casă,  cea de-a doua fiică, care se numea Alexandra, mama mea.

- Frumos. Dar tatăl vorbea româneşte?

- Da. Sigur. Perfect româneşte. Tata a fost scriitor, intelectual apreciat. Prieten bun cu părintele Vasile Ţepordei. Şi cu alţi mari oameni ai Basarabiei. După venirea ruşilor, toţi au părăsit oraşul, frontul ne îngrozea, ne temeam. Rudele noastre au fost supuse represiunilor... Pe 13 iulie 1940 tatăl meu s-a sinucis. Nkvd-ul îşi bătea joc de dânsul, în cursul unei săptămâni îl telefonau noaptea de  4-5 ori. Tata  n-a rezistat şi pe 13 iulie, cu două săptămâni după marea eliberare, s-a împuşcat. Oricum, l-ar fi dus în Siberia şi l-ar fi l-ar nimicit acolo. Eu am văzut nişte materiale, cu astfel de învinuiri... nu aveau cum să te lase în viaţă. Tatăl meu era publicist, cunoscut, om foarte apreciat...  

- Dar unde s-a publicat tatăl dvs.?

- Oficial lucra la două ziare româneşti, „Timpul” şi „Astra”, la „Viața Basarabiei”. Dar colabora cu multe ziare.

- Pomeneaţi numele preotului Ţepordei... L-aţi cunoscut?

- Tata l-a petrecut la gară, atunci în 40. Am fost şi eu pe lângă dânşii. Şi în ultima noapte Ţepordei a fost la noi. Au discutat toată noaptea. Și a doua zi l-am petrecut la tren împreună. Mi-a rămas în memorie o frază rostită de Țepordei: „Dmitrii Ivanovici, odin șag, sdelai odin șag”... Și trenul a plecat.  

Tatăl meu a fost un martir. Dar fiecare om apreciază după cum înţelege, fiecare om judecă în mod individual din tot ce a fost.

- Dle Remenco, ne întoarcem la gradul de rubedenie cu Alexie Mateevici.

- Alecu era feciorul mătuşii mele. Ea se numea Sofia. O aveţi  în imagine.

- Sunt rude pe linia fratelui dvs.?

- Da, fratele meu Gheorghe, cel care a fost fondatorul Asociaţiei ocrotirii monumentelor.

- Dle Remenco, dar cum a fost viaţa dvs., după venirea ruşilor?

- Primul lucru după moartea tatălui, slavă Domnului, ne-au lăsat în pace. Să știți că ei aveau grijă să facă impresie bună, aprovizionarea era bună.

- Dar ce  spuneau despre tatăl dvs., unde-i?

- Ce-i drept, eu nu întrebam. Tata venea seara târziu, lucra foarte mult. Primele zile de Paște ne-au făcut o percheziție grozavă nkvd-ul. Și toate materialele care au fost le-au încărcat și au dispărut fără urmă. După aceea, peste o zi sau două a venit o directoare nouă, iar pe noi ne-au dat afară, ne-au aruncat în stradă din casă, am stat câteva zile la Iulia Kveatkovski. Aceasta era șefa eserilor. Fratele ei a fost spânzurat împreună cu fratele lui Lenin. În timpul revoluției s-au refugiat aici, în Chișinău. Ea a închiriat clinica oftalmologică, secția spitalului de copii. Am stat câteva zile la familia Kveatkovski, dar peste o săptămână și pe ea au dat-o afară din casă. I-au luat casa și trăia într-un sarai.

- Straniu, martorii care au trecut prin casa-orfelinat se fac tot mai puțini, da imobilul rezistă și azi. Treceți deseori pe acolo?

- Nu demult am fost, m-a invitat rectorul institutului, am trecut prin toate încăperile. Emoții prea grele... Casa noastră avea două nivele, cu două coloane la intrare, cu o scară foarte frumoasă spre al doilea etaj. Scara era din marmoră, foarte lată, ca să le fie comod copiilor să urce şi să coboare. Mă bucur mult că au restaurat-o şi că şi-a luat înfăţişarea de altădată, doar că au schimbat balustrada. Când am păşit pe ea şi i-am simţit vibraţia, parcă aş fi revenit în acele timpuri. La etajul doi erau dormitoarele pentru fete, sălile de clasă, dotate astfel ca să se poată organiza diverse activităţi. Școala avea și o biserică,  era în aripa dreaptă a clădirii. Avea un altar în miniatură, cu amvon. Slujbele erau oficiate Duminica. Ne ridicam în biserică, ascultam slujba, apoi coboram jos şi luam masa. Tatăl meu mai rămânea acolo şi discuta cu preotul. Biserica era vizitată şi de orăşenii care locuiau în preajma orfelinatului. Îmi amintesc că în faţa clădirii, sub geamurile bisericuţei, era o clopotniţă mică unde se trăgea clopotul. Aud și acum...

- Dle Remenco, aveţi o memorie de invidiat! Vă mulţumesc pentru aceste informaţii preţioase despre oamenii de altădată ai Chişinăului. A fost o mare bucurie să dialoghez cu dvs. Trebuie să scrieţi o istorie a familiei Scodigor-Niță-Mateevici-Remencu... Noi o vom aştepta.

A dialogat Antonina SÂRBU

    În fotografii:

1. Sergiu Remenu  
2. Dumitru Remencu